Pentru unii, să plece într-o vacanţă all-inclusive nu înseamnă altceva decât să facă burtă în captivitate, la piscina hotelului, sau să contracteze o groaznică plictiseală. Sunt contrazişi de cei care spun că hotelurile all-inclusive sunt, categoric, rafinamentul suprem într-ale ospitalităţii. 26 Iun 2008

PRO • Traian Bădulescu, purtător de cuvânt ANAT „Dai bani, dar face“

All-inclusive reprezintă o creaţie revoluţionară în industria ospitalităţii, unde clientul este din ce în ce mai pretenţios. Consider că este ideal în anumite situaţii - pentru familii, cupluri, cercuri de prieteni care doresc distracţie şi odihnă. De obicei, clientul care alege „all-inclusive“ nu intenţionează să părăsească complexul decât, eventual, pentru un circuit opţional de o zi sau pentru shopping. Consider că Turcia este destinaţia numărul unu pe acest concept, pe care au ştiut să îl rafineze, aici au apărut noţiuni noi, gen „ultra all-inclusive“, „all-inclusive à la carte“, „maxi all-inclusive“ etc.

Acestea includ servirea de băuturi alcoolice locale de orice fel non-stop, acces la piscină, la entertainment etc.

De asemenea, all-inclusive înseamnă, în Turcia, mai multe restaurante tematice, mai multe baruri... Clientul are de ales între multe opţiuni. Pentru mine, zona all-inclusive numărul unu este, clar, regiunea Antalya din Turcia. All-inclusive este un concept care nu lasă loc plictiselii, deoarece animatorii asigură permanent un program: diverse sporturi, concursuri, piese de teatru regizate ad-hoc etc. All-inclusive nu este deloc un concept static, care să invite la sedentarism, all-inclusive înseamnă „dai bani, dar ştii că face“.

CONTRA • Cristian Pandel, director Christian Tour

Captiv în hotel

Eu îmi menţin părerea că turiştii români nu ar trebui să aleagă all-inclusive. E ceva paradoxal, mulţi vor să slăbească, dar aleg un pachet turistic în care stau toată ziua în hotel şi mănâncă. All-inclusive înseamnă să nu te poţi mişca din hotel ca să prinzi toate mesele pentru care ai plătit. În plus, la costurile mâncării şi la numărul mare de turişti care trebuie hrăniţi, toată mâncare este congelată şi cât mai mărunţită, ca să nu lase cineva jumătate de friptură în farfurie. Eu le recomand turiştilor demipensiunea sau chiar un pachet turistic doar cu mic-dejun, ca să poată să se şi plimbe, să şi facă excursii.

În Grecia e şi păcat să mergi la all-inclusive, când ai atâtea taverne şi poţi să mănânci un peşte proaspăt, pregătit chiar în faţa ta. Din ceea ce am văzut la agenţie, doamnele nu prea agreează all-inclusive-ul, pentru că asta le dă bărbaţilor motive să spună: „Nevastă-mea şi copiii au tot ce le trebuie la hotel, eu pot să mă duc în treaba mea!“. Germanii preferă în general să meargă la all-inclusive, pentru că ei pot să stea 7 zile la plajă şi să bea bere, fără să facă nimic altceva. Nici nu fac baie în mare, ci doar în piscină. Românii sunt mai plimbăreţi, vor să vadă ceva, combină statul la plajă cu a vedea ceva.

• Conceptul de all-inclusive a apărut în Turcia, la începutul anilor ’90. Primele staţiuni de acest gen din lume au fost cele „Magic Life“, în 1990. Sistemul a început să se răspândească, apoi, în ţări precum Spania, Grecia, Portugalia, Bulgaria, Egipt şi Tunisia. La ora actuală, şi pe litoralul românesc al Mării Negre există circa 10 hoteluri all-inclusive, urmând ca anul viitor numărul acestora să se dubleze, spune Traian Bădulescu.

• În Grecia, unde vezi vestigii istorice şi culturale la fiecare pas, nu sunt prea multe resorturi all-inclusive, clientul fiind încurajat să iasă cât mai mult in hotel. Destinaţiile cele mai bune pentru ca turiştii să primească totul de-a gata în hotel sunt cele deşertice, precum Egiptul şi Tunisia, crede Cristian Pandel.

(Cotidianul, 26/06/2008)